in memoriam.

24 Aprilie 2012

Vestea a fost scurta si tulburatoare, desprinsa la intamplare din zecile de glasuri ce frematau fara scop – ca un fulger luminos aruncat pe un deal uitat de lume. Murise. Azi urmau sa l puna n groapa.

Secunde de nimic. Trecatorul de ieri devine muritorul de azi ; cel care s a bucurat pe aceasta lume, alaturi de tine, nu va mai rade niciodata. Poate oare ingusta intelegere umana sa constientizeze condamnarea la intunericul etern? Cu ce zambet intampini vestea ca viata ta se masoara dintr odata in zile? Si ce alegi sa mai faci pentru tine in timpul ramas? Cum ii privesti pe cei ce te nconjoara, si care stii ca se vor dezintegra in abisul fiintei tale ? Cu ce disperare accepti sa renunti la lupta pentru tine? Cine stinge lumina ochilor? Unde zboara spiritul? Ce se intampla cu sperantele, secretele, amintirile si toate intimitatile ce au compus candva infinitatea fiintei vii ? Ele unde se risipesc ? Ce faci cu iubirea, ce astepta in tine precum un carbune mocnind, si pe care n ai apucat sa o impartasesti niciodata? Pe ea ce potop al eternitatii o ineaca ? Si fericirea, clipele pline? Ce putem lua cu noi dupa moarte ? Cata disperare se aduna in sufletul neputincios, constient ca nu va reusi sa infloreasca? Mai poate el construi oare, grabit de horcaitul unui suflu glacial al mortii, o viata sortita pulberii? Raman doar visele; captive si ele ale unui sicriu.

Si viata lui, ca manuta unui nou nascut ce deschide pentru intaia data pumnul ?

Anunțuri

la umbra eternitatii.

15 Martie 2012

La un moment dat am primit o bucata de bilet; acoperit in intregime de un delir cumplit, intr o caligafrie tremuranda si disperata. Intr un colt am observat scrijelita si adresa osipiciului – chipurile, acolo unde isi termina convalescenta; de fapt, unde se pregatea sa moara.

Nici nu mai stiu de cate ori m am intors din drum pana sa ajung la el. Sa fi fost adevarat? M a asteptat el oare si eu nu stiam? Imi amintesc doar ca m a chinuit un ras sardonic, al mortii, care mi a curs permanent prin vene si m a ametit.

Nu am mai avut nicio putere sa l intreb de obisnuitele nimicuri. Cum ai mai putea vorbi c un  muribund acoperit de regrete si raspandind agonii sinistre? Mi am dat seama subit ca eram distrusa pe interior; in scurt timp mi am intors si fata spre fereastra – ma podidisera niste lacrimi cumplite, pe care nu vroiam sa le vada. Pe crengi se scaldau sub raze cativa muguri firavi.

Cel mai probabil imi ghicise miscarea si l am auzit de abia soptindu mi:

– Da, scumpo.. a venit in sfarsit primavara.

Dupa o lunga pauza si a continuat murmurul ca un geamat prelung, iar eu l am auzit ca pierduta intr o stare de inconstienta:

-Stii ca parasesc un vis pe cale de devenire? S a gandit cineva ca poate nu mi am umplut viata? Ca poate as fi vrut sa mai deschid carti pe care intentionam sa le mai citesc? Ca las in urma mea atatia ochi pe care nu i am privit niciodata, atatea voci care inca nu mi au vorbit, parfumuri pe care nu le am inhalat nicacand, apusuri pe care nu am apucat sa le savurez? Ca ratez seninatatea si bucuriile la care vroiam sa ajung? Cate zambete nesarutate iti voi mai pierde? Esti cea mai frumoasa amintire a mea – o epava a fericirii.

M am intors cu ochii crestati de fulgere rosii si necati in lacrimi, cu chipul desfigurat de suferinta si neputinta. Un zambet bolnav incerca sa razbata spasmele ce mi cutremurau corpul. Avea privirea pierduta, ca acelora care nu mai asteapta nimic.

-Azi voi intoarce spatele vietii. Te rog, ia fericirea mea..

draga,

5 Martie 2012

Este un timp cand te bucuri si un timp cand ramai doar cu amintirea bucuriei.

Mi e cu adevarat greu sa mi fortez un zambet in oglinda aburita; si oare ar putea el sa reinvie cu adevarat  toate amintirile ce mi au patat buzele?

Nu ti scriu decat pentru aceste ore; m am oprit din plans, pentru ca am ceva de spus; ceva sa ti spun.

 Vreau sa ti vorbesc despre gustul delicios pe care l a avut scurta ta existenta; despre toata mierea pe care mi o adunasem intr un borcan, si care a ajuns candva pe jos; acel candva care a venit asa, fara nicio veste, asa cum vin toate nenorocirile, si care mi a rupt o bucata din adancul organic. Ce frumoasa himera intr o cadere a ingerilor! Am privit cu o disperare sfasietoare toate cioburile imprastiate, infipte la intamplare in tot ce pusesem suflet pana atunci. M am silit sa le strang si sa reconstruiesc, insa mai poti atinge vreodata ceea ce s a sfaramat? De atunci am tot trait cu un nod de lacrimi in gat. Am realizat zilele astea ca am pastrat in zadar si mierea infectata si bucatile de sticla si tot. De ce n am inteles oare din prima ca fericirea e inselatoare si atat de intamplatoare?

Am renuntat si renunt la tot, insa nu si la amintiri; pe astea nu mi le rapeste nimeni, le iau cu mine dincolo de eternul ineluctabil. Pe tine te am lasat in urma, ca un sarman cadavru necunoscut; cred totusi ca as fi vrut sa ti mai privesc ochii pentru o ultima oara si sa resimt totul exact ca si cand as fi trait senzatia intaia data.

Poate ca as fi preferat sa ti soptesc toata povestea asta, insa ce folos? Stiu ca nu ma vei auzi; de indata ce nu mai esti aici, ai putea fi oriunde si nicaieri..

Cat despre mine, azi sunt aici; si maine nu voi mai fi..

De la I.

inca o data.

30 Decembrie 2011

Raspunsul este da. Da, vreau sa ma intorc la vechile visuri cu tine.

Nu mai are sens sa fug. Poate c am realizat ca te am intalnit si c a fost de ajuns? De atunci se misca ceva n mine; haotic si fara intrerupere.  Am ramas prostita cand mi am citit rezultatul analizelor interne. Am zambit fara sens si am silabisit incurcata fiecare litera. Vederea mi a disparut la un moment dat, pe nesimtite, intr o ceata fantasmagorica. Este o infectie sentimentala cronica; se cheama iubire.

Am decis sa ma retrag in mine si sa eliberez toate amintirile, toate imaginile si sentimentele cu tine sau cu noi; si care au stat pana acum linistite si nemiscate ca un cadavru. Imi asum acum in intregime, din nou, riscul absurd de a astepta; daca ar fi sa afirm un singur lucru categoric in privinta ta as marturisi ca nu pot si nu vreau sa fii cea mai grea amagire a mea.

Ai vrut un joc de a surpriza? Apari iar pe neasteptate, asa… cum vine orice nenorocire. Pentru ca pornim din nou in aceeasi cursa vreau sa retii doar atat: nu te juca cu mine; caci o fac mai bine decat tine – si vei ajunge sa ti pierzi propriul meci. Adica eu.

Sunt pregatita; te astept sa suni.

cea mai fericita.

24 Ianuarie 2011

Da, sunt cea mai fericita dintre toate femeile ce joaca roluri exceptionale de lady. Sunt fericita si constienta de asta. De cand am realizat minunea, procesul de patrundere a starii in care ma aflu nu si’a incetat macar o clipa cursul crescendo. Nu mai am nimic sa’ti cer, acum ca nu ai mai avea nimic ce’mi oferi.  Mi’ai dat in dar absolut tot ce’si putea dori oricine, fapt pentru care trebuie sa te anunt ca sunt amenintata indirect cu moartea.  Absolutul se afla doar la un pas de nimic. In orice caz, vreau sa stii ca te iert pentru aceasta supunere la pericolul sfarsitului; ca mor electrocutata in bratele tale, din vointa ta improbabila sau din certitudinile altora, sfasiata de corbii de’afara sau arsa pe rug, acum sau maine, totuna mi’e; tot final se cheama.

Da, lume, sunt cea mai fericita! Nu doar pentru ca si’a izgonit fara ezitare prima iubire, ca a supus la moarte oameni pentru respectul meu, ca si’a cheltuit aproape intreaga visterie pentru a ma surprinde, ca mi’a satisfacut intr’o clipita toate dorintele, ca a instaurat haosul in intreaga tara pentru a’si putea uni destinul cu al meu sau pentru ca’mi da ascultare. Nu, nu ma simt implinita pentru ca mi’am multumit orgoliul, pentru ca am realizat intr’adevar ca sunt capabila de orice, ca ii port in pantece copilul, ca am devenit atotputernica, ca mi’am atins cele mai inalte si mai inimaginabile scopuri; ci pentru ca stiu ca ma iubeste deplin, pasional, iremediabil, intr’un mod organic, etern. Pentru ca in fiecare zi ma renasc in plenitudine alaturi de el; fiecare atingere a gurii lui, ca un boboc de trandafir ce cere sa fie sarutata, toate alaturarile incarcate de dorinta a corpurilor frematande, orice privire ce’mi sopteste cuvinte de preaslavire, imi garanteaza mie, regina lui, gravurile de devotament, dragoste inumana si radicala, sculptate pe fiecare molecula a corpului si spiritului meu.

Da, sunt perfect fericita. Mi’am jucat miza cea mare in jocul vietii si’am castigat tot ce se putea obtine: iubirea lui.

renastere in denaturare.

28 Noiembrie 2010

Ma intorc de fiecare data cu sufletul descompus, zdrobit de’o vina sinistra care creste mereu ca un germen destructiv in adancul organic, ciopartindu’ma pe dinauntru.

Raman langa usa deschisa de la baie, fara a indrazni insa sa pasesc inauntru. Stiu foarte bine ca imi voi zari imediat chipul in oglinda; si chipul asta nu mai este al casei, ci doar o privire renegata. Ma dezbrac de exterior si’apoi imi descojesc in mod barbar toate amintirile. Inevitabil lacrimile’mi inunda vederea, imbalsamandu’mi noul corp cu aroma de pelin; obligativitatea asta de a renunta la unicele momente fericite din viata mea, o resimt ca pe’un foc de pusca oprindu’se in mine. La picioarele mele, scurgandu’se navalnic, se descompun incet culorile ce’au parasit imaginile care’mi acopereau trupul. Am invatat sa nu mai simt senzatia de lesin si extenuarea ce’mi razbat fiinta.

Zatul de cafea incerc sa’l indulcesc in zadar cu miere, si’apoi ma manjesc cu el pe fata, sa’mi smulg stratul de piele ce poarta urmele culpabilitatii. De fiecare data se intampla la fel, si nu ma abat nicio clipa de la asa-zisul program de purificare. Am invatat sa renunt, sa masacrez momentele, sa cedez bucati din mine. N’am nici trecut nici viitor; traiesc doar clipa de fata. Viata e croita prost, o resimt ca pe’o rochie care cand e prea stramta, cand prea larga..

Ramane insa un loc in care mi’e cu neputinta sa patrund, acolo unde faptele mele exterioare sunt percepute precum unghiile ce zgarie peretii. Ecoul lor il sting cu un somnifer si’apoi adorm in miros de formol.

Ma’ntorc acasa pentru ca nu as putea supravietui fara sa fiu iubita, si plec dincolo ca sa iubesc. Vreau sa iubesc intotdeauna; cred ca asta e motivul pentru care nu vreau sa mor.

iluzie a mortii.

25 Septembrie 2010

Ce nod infect mi se blocheaza de’a lungul gatului,  inecandu’mi fortele? De’as putea macar sa ma opresc; dar picioarele’si continua drumul prin labirintul uman avand acum doar o singura tinta – acasa, acolo unde a fost cu adevarat acasa.

Din toata viata mea, nu mai vad de aseara decat noaptea asta de ieri. Totul a fost precum o lacrima curgand pe’un obraz palid, precum un asfintit repede stins. A fost o bucurie, ce’a trecut pe langa, cat sa’ntinzi mana dupa ea fara s’o prinzi.

Scarile trecutului, ce pastreaza si’acum pasii inocentei, le’am urcat pe nesimtite, in fuga exasperarii si usa am inchis’o tainic, sa nu deranjez cumva somnul mobilei parasite. Apoi m’am prabusit in fata oglinzii privindu’mi chipul cutremurat de spasmele cu greu inabusite. Plangeam tot ce n’am putut plange pe strada.

„Imi dai impresia unei aparitii preistorice. Frumusete primordiala ce practic n’a avut cum sa se descopere… pe’atunci nu existau oglinzi.” Daca sunt asa de extraordinara, cum de  poate prefera pe alta? Cum de’o poate duce in aceleasi locuri unde’am presarat iubirea noastra; s’o minta cu aceleasi cuvinte, acelasi suras si’aceleasi priviri; ia spune’mi, cu cat mi’ai vandut sufletul? L’ai dat pe nimic.

Poza lui, lipita pe suprafata rece’a oglinzii e rigida ca un carton. Chipul lui mi’e strain de’acum si amintirea lui, asa cum a fost candva, ascunsa intr’un colt al sufletului, se trasnforma incet intr’un cadavru. Sterg usor dedicatia de pe’un colt al pozei, dar tot ce’mi ramane pe degete e numai cenusa.

„Ce-ar fi sa mor electrocutat in bratele tale?”Se dizolva totul in mine, cand imi spunea pe nume. De la un timp incepeam sa cred ca daca intr’o zi m’ar striga altfel, chiar as fi crezut c’asa ma cheama.

Daca’i plecat, nu te mai intorci. Aici si lumina mi se pare rece si rea. Nu mai apartin nimanui, nici chiar trecutului. Inima mi’e seaca si goala, ca o punga aruncata intamplator la marginea unui drum.

Hai inapoi, o zi, o ora! Mi’as lipi teava inghetata de pieptul surescitat, sa’mi domolesc inima fierbinte si stupida, sa’mi spulber dorul tampit. M’as transforma intr’un sinucigas ce da totul pentru o clipa; ce zici?

cu ochii inchisi.

27 August 2010

Am fost mereu precum fructul inca necopt, acrisor si proaspat, partial patruns de parfumul desavarsirii.

Ochii imi zambesc ca si atunci, de fapt ca intotdeauna, inecati intr’o miere otravitor de dulce. Se implinesc 3 zile de cand scrisoarea leneveste pe noptiera. Parca se si incrunta de la o vreme, impungand cu albul fara de pata si fad. Cateodata ma gasesc privind’o prelung, analizand’o admirativ de la departare. Odata m’am trezit chiar in mijlocul unui intreg proces de reconstructie. Intreaga mea fiinta ridica din temelii, pe peretii scorojiti de amintiri, un oras: cladiri inalte, asa de inalte ca depaseau dimensiunea restransa a camerii, strapungand tavanul; strazi zgomotoase, impaienjanite de jegul umanitatii, copaci lipsiti de seva primordiala a omului, si la capatul tuturor infectiilor, plicul meu. Hartie decorata cu un scris arcuit, usor aliniat spre dreapta, ce ma desemneaza pe mine ca fiind ultima destinatie, cel din urma popas asezat printre potecile de moarte, pe care le’a urmat orbeste. Tu i’ai dat viata si eu o omor.

Cine esti tu? Nu te stiu inca, dar te simt deja in sufletul meu. Din toata enigma asta am realizat de la inceput, de cand i’am observat existenta in cutia uitata si rigida,  un singur lucru. Ca’mi doresc ca tu sa fii expeditorul, oricare ai fi tu. Nu am avut curajul sa iti citesc scrisoarea pana acum. Te intrebi de ce? Pentru ca probabil as fi citit’o prea des. In strafundul abisului interior, in intunericul orb si fara de viata al sufletului meu a incoltit o singura idee, a carui radacini sapa aiurea spre infinit. Ideea ca mi’a scris un ideal. Si stiu ca nu am fost naiva cand le’am urmat lozinca aceea- „Fiti realisti, cereti imposibilul”.. nu’i asa?

regina noptii?

21 August 2010

Isi gaseste mereu radacini in propria mea persoana, se lipeste fortat si’mi suge sufletul, ca in final sa ma fure de tot.

Ma nasc mereu alaturi de el in acelasi abis; un haos al intunericului originar, al infernului interior, al nediferentierii finale si al dezbinarii propriei persoane. O lupta impotriva unei goliciuni crude, carnale, aproape diabolice. Am cautat in mine ceva cu care sa ma imbrac, poate vreo farama dintr’un gand uitat sau macar un sentiment rontait candva, demult; insa trupul mi’e precum o bucata de portelan ce suna’a gol. Toate’mi sunt parasite adanc in craterele nesfarsite ale lunii, pe taramul neadevarului si al inchipuirii. In ciuda vointei mele imi preia mereu controlul si ma impinge in actul suprem al unirii mistice.

De ce il iubesc? Pentru ca simt ce iubesc.

Fiecare minut din viata lui efemera imi este inchinat. Devin ritmul batailor inimii lui, zambetul ce’i umple intregul. Traieste precum o umbra a persoanei mele, si eu traiesc in el. Sunt dorinte neimplinite, idei pornite din nimic, energii eliberate, o pregatire infinita pentru realitate. Drame, povesti de dragoste neimplinite, idealuri aduse in culmea realizarii, traume, minciuni derivate din realitate. Nucleul lor? Eu.

asi de inima.

3 August 2010

Cat de oribil este sa constientizezi ca nu’ti esti numai propriul stapan, ci si al altora; ca daca’i vrea, ai obtine orice cuvant, pararere de rau, intrebari ,gesturi, orice ti’ar placea; totul, platind in schimb nimic. Ci doar o moneda fara acoperire, un fel de iluzie a prezentei tale ce’ti amageste irevocabil tinta. Si cat de groaznic este pentru mine acum, stiind ca nu ai lasat nimic in urma ta, sa’ti descifrez, sa’ti justific pentru pacea mea interioara fapta. Un alt joc de’al tau.. sa’ti spun drept ma obisnuisem, chiar incepeam sa’l astept emotionata pe urmatorul; insa niciun moment nu mi’am dorit sa fie asa de anevoios, si in niciun caz nu mi’am imaginat ca voi ajunge sa’mi joc rolul si’n cel din urma..

Sagetata de’un impuls aberant sar aproape infricosata, agatandu’ma in disperare de pervazul aburit al ferestrei si’mi lipesc intr’o miscare orizontala palma de geamul umed, creendu’mi o vizibilitate neclara. Insa strada tot goala’i. Realizand amagirea imi trantesc usor capul de fereastra si’l las sa alunece slabit…

-M’ai ascultat?

Imi  intoarc brusc privirea spre persoana de langa care tocmai am plecat fugind. Ma fixeaza doi ochi negri, in care’mi pot vedea infinitul. Chipul ii e naucit. Ezita.

-Pari pierduta in alta lume, intr’un alt joc al existentei…

Citesc clar din sufletul lui si’l simt cam pierdut. Aleg sa’l mint, cum am ales intotdeauna. Stiu ca vrea sa riposteze, sa ma contrazica, sa afle adevarul dar buzele’i raman pecetluite. I’e frica. Drept recompensa ma repezesc in fata lui si’ncerc sa’i zambesc. Ii ofer un suras fals, ce se stinge rapid daca nu’i sustinut de vointa si concentrare. El imi intoarce gestul, vizibil confuz, si’si reincepe prelegerea..despre ce? nici eu nu stiu.

El e V. si viata mi l’a adus in cale.

Cateodata imi place sa’l mai confund cu tine si l’as intreba ce l’a determinat s’aleaga sfarsitul, dar stiu prea bine ca  l’as ameti de tot.. asa ca te’ntreb tot pe tine, insa mereu in zadar. Uneori, viata mi se pare vrednica de trait oricum..oricand. Ti’as fi repetat cuvintele astea..

De’atunci tot incerc sa gasesc printre imaginile parasite’n podul mintii mele, prin cuferele pline de sentimente, printre replicile tale, lipite pe peretii scorojiti, regula jocului tau. Mi’e dificil, aproape imposibil as spune. La ce m’as putea astepta, stiind ca in episodul asta, cel din urma, ti’ai jucat cei mai pretiosi asi…

Totul ar fi putut fi altfel. Gandul asta ma obsedeaza si ma hartuieste; ca toate ar fi putut fi altfel sau s’ar fi putut sa nu fie deloc…