Catharsis.

Nu mai ştiu când l am văzut prima oară. A fost un moment neînsemnat, la fel ca scurgerea nepăsătoare a zilelor, însă a cântărit la fel de mult ca și conștientizarea că trecerea lor te conduce mai aproape de necunoscut. Timpul a trecut și focul s a încins ușor și timid, mocnind cu subînțeles. Am aruncat cu bună intenție cărbuni în el – o poți numi ambiție, vanitate sau nechibzuință feminină. Au trecut peste el vânturi și ploi, furtuni, însă prea ne am ferit mereu să l protejăm. Și atunci când m am decis s o fac eu, am avut în fața ochilor doar puținele raze de soare care s au coborât peste el; atât de dulci în acea nebuloasă amară. Cât de tare m am ars, numai eu am simțit. Au început apoi să mpingă alții cu bețele n el, să sufle și să râdă atunci când tremura, s au adunat cu toții și l au transformat în mod abject în foc de tabără. El n a zis nimic. A tăcut chiar și atunci când s au suit pe el și au început să l calce în picioare.

Eu mi am așezat sufletul pe jar, și l am lăsat acolo până la sfârșit. Ca să mi demonstrez poate și eu, precum aceia care l străbat în tălpile goale, că sunt în stare; și că în ciuda oricărei răni, oricât de sfâșietoare, am putut să continui a prețui atât de bolnăvicios un prost oarecare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: