Archive for Iunie 2013

Furtună de amintiri.

7 Iunie 2013

Nisipul nu a fost nicicând mai rece, iar apa niciodată atât de amară.

Rochia mi se lipea ca o meduză de pielea vineţie în spasmul învolburat al valurilor, briza îmi arunca nisip în păr,iar pe buzele tremurânde simţeam aroma de pelin. Stăteam pe mal, în bătaia vieţii, sperând că poate viitura avea să smulgă şi puţinul suflet rămas în mine.. şi aşa îl risipisem peste tot ca o investiţie naivă.

Plutisem şi eu odata în larg. Fără vâsle, fără colac de salvare şi fără pălărie, căci iubeam prea mult soarele. Nopţile se dizolvau în zi, minutele în ore, lunile în secunde şi răsăritul în amurg. Fericirea e uitare.. ce glumă insipidă – să ţi aminteşti de alţii, să ai încredere în ei şi să ţi aduci aminte că parcă i iubeşti. Oricum toţi îţi vor îneca corabia; unii o vor face din pură greşeală. Însă odată ce ai ajuns în apă, cu un nod de dezamăgire sărată în gât şi o disperare neagră ce ţi acoperă ochii, întâmplarea se scurge uşor la fund, în inima oceanului tău, şi de acolo nu mai dispare. Ultima dată când am ieşit la suprafaţă, m am trezit direct la mal. Acela a fost cel mai frumos naufragiu al meu..

De atunci tot îi văd pe alţii cum se avântă în larg, pleacă împreună, cară cu ei relicve grele din trecut. Mă uit la entuziasmul şi pasiunea lor stupidă, şi mi spun că unii nu au auzit încă de momentul cand vor eşua. Eu nu m am mai desprins de ţărmul nesfârşit, în ciuda planurilor, a promisiunilor şi credinţei aparente pe care le am descoperit în cei care s au apropiat de mine. Câteodata chiar m am suit zâmbind copilăreşte în corabia lor. Însă n a durat mult până să mă sfâşie panica, să sar în apă şi să dezertez, lăsând în urmă ţipete şi ochi invadaţi de deziluzie.

Azi e frig în mine, iar soarele se ceartă cu stropii de ploaie într o sete de amăgire care doare. E furtună de amintiri pe mare..

Anunțuri

Catharsis.

3 Iunie 2013

Nu mai ştiu când l am văzut prima oară. A fost un moment neînsemnat, la fel ca scurgerea nepăsătoare a zilelor, însă a cântărit la fel de mult ca și conștientizarea că trecerea lor te conduce mai aproape de necunoscut. Timpul a trecut și focul s a încins ușor și timid, mocnind cu subînțeles. Am aruncat cu bună intenție cărbuni în el – o poți numi ambiție, vanitate sau nechibzuință feminină. Au trecut peste el vânturi și ploi, furtuni, însă prea ne am ferit mereu să l protejăm. Și atunci când m am decis s o fac eu, am avut în fața ochilor doar puținele raze de soare care s au coborât peste el; atât de dulci în acea nebuloasă amară. Cât de tare m am ars, numai eu am simțit. Au început apoi să mpingă alții cu bețele n el, să sufle și să râdă atunci când tremura, s au adunat cu toții și l au transformat în mod abject în foc de tabără. El n a zis nimic. A tăcut chiar și atunci când s au suit pe el și au început să l calce în picioare.

Eu mi am așezat sufletul pe jar, și l am lăsat acolo până la sfârșit. Ca să mi demonstrez poate și eu, precum aceia care l străbat în tălpile goale, că sunt în stare; și că în ciuda oricărei răni, oricât de sfâșietoare, am putut să continui a prețui atât de bolnăvicios un prost oarecare.