cu ochii inchisi.

Am fost mereu precum fructul inca necopt, acrisor si proaspat, partial patruns de parfumul desavarsirii.

Ochii imi zambesc ca si atunci, de fapt ca intotdeauna, inecati intr’o miere otravitor de dulce. Se implinesc 3 zile de cand scrisoarea leneveste pe noptiera. Parca se si incrunta de la o vreme, impungand cu albul fara de pata si fad. Cateodata ma gasesc privind’o prelung, analizand’o admirativ de la departare. Odata m’am trezit chiar in mijlocul unui intreg proces de reconstructie. Intreaga mea fiinta ridica din temelii, pe peretii scorojiti de amintiri, un oras: cladiri inalte, asa de inalte ca depaseau dimensiunea restransa a camerii, strapungand tavanul; strazi zgomotoase, impaienjanite de jegul umanitatii, copaci lipsiti de seva primordiala a omului, si la capatul tuturor infectiilor, plicul meu. Hartie decorata cu un scris arcuit, usor aliniat spre dreapta, ce ma desemneaza pe mine ca fiind ultima destinatie, cel din urma popas asezat printre potecile de moarte, pe care le’a urmat orbeste. Tu i’ai dat viata si eu o omor.

Cine esti tu? Nu te stiu inca, dar te simt deja in sufletul meu. Din toata enigma asta am realizat de la inceput, de cand i’am observat existenta in cutia uitata si rigida,  un singur lucru. Ca’mi doresc ca tu sa fii expeditorul, oricare ai fi tu. Nu am avut curajul sa iti citesc scrisoarea pana acum. Te intrebi de ce? Pentru ca probabil as fi citit’o prea des. In strafundul abisului interior, in intunericul orb si fara de viata al sufletului meu a incoltit o singura idee, a carui radacini sapa aiurea spre infinit. Ideea ca mi’a scris un ideal. Si stiu ca nu am fost naiva cand le’am urmat lozinca aceea- „Fiti realisti, cereti imposibilul”.. nu’i asa?