inca o data.

Raspunsul este da. Da, vreau sa ma intorc la vechile visuri cu tine.

Nu mai are sens sa fug. Poate c am realizat ca te am intalnit si c a fost de ajuns? De atunci se misca ceva n mine; haotic si fara intrerupere.  Am ramas prostita cand mi am citit rezultatul analizelor interne. Am zambit fara sens si am silabisit incurcata fiecare litera. Vederea mi a disparut la un moment dat, pe nesimtite, intr o ceata fantasmagorica. Este o infectie sentimentala cronica; se cheama iubire.

Am decis sa ma retrag in mine si sa eliberez toate amintirile, toate imaginile si sentimentele cu tine sau cu noi; si care au stat pana acum linistite si nemiscate ca un cadavru. Imi asum acum in intregime, din nou, riscul absurd de a astepta; daca ar fi sa afirm un singur lucru categoric in privinta ta as marturisi ca nu pot si nu vreau sa fii cea mai grea amagire a mea.

Ai vrut un joc de a surpriza? Apari iar pe neasteptate, asa… cum vine orice nenorocire. Pentru ca pornim din nou in aceeasi cursa vreau sa retii doar atat: nu te juca cu mine; caci o fac mai bine decat tine – si vei ajunge sa ti pierzi propriul meci. Adica eu.

Sunt pregatita; te astept sa suni.

cea mai fericita.

Da, sunt cea mai fericita dintre toate femeile ce joaca roluri exceptionale de lady. Sunt fericita si constienta de asta. De cand am realizat minunea, procesul de patrundere a starii in care ma aflu nu si’a incetat macar o clipa cursul crescendo. Nu mai am nimic sa’ti cer, acum ca nu ai mai avea nimic ce’mi oferi.  Mi’ai dat in dar absolut tot ce’si putea dori oricine, fapt pentru care trebuie sa te anunt ca sunt amenintata indirect cu moartea.  Absolutul se afla doar la un pas de nimic. In orice caz, vreau sa stii ca te iert pentru aceasta supunere la pericolul sfarsitului; ca mor electrocutata in bratele tale, din vointa ta improbabila sau din certitudinile altora, sfasiata de corbii de’afara sau arsa pe rug, acum sau maine, totuna mi’e; tot final se cheama.

Da, lume, sunt cea mai fericita! Nu doar pentru ca si’a izgonit fara ezitare prima iubire, ca a supus la moarte oameni pentru respectul meu, ca si’a cheltuit aproape intreaga visterie pentru a ma surprinde, ca mi’a satisfacut intr’o clipita toate dorintele, ca a instaurat haosul in intreaga tara pentru a’si putea uni destinul cu al meu sau pentru ca’mi da ascultare. Nu, nu ma simt implinita pentru ca mi’am multumit orgoliul, pentru ca am realizat intr’adevar ca sunt capabila de orice, ca ii port in pantece copilul, ca am devenit atotputernica, ca mi’am atins cele mai inalte si mai inimaginabile scopuri; ci pentru ca stiu ca ma iubeste deplin, pasional, iremediabil, intr’un mod organic, etern. Pentru ca in fiecare zi ma renasc in plenitudine alaturi de el; fiecare atingere a gurii lui, ca un boboc de trandafir ce cere sa fie sarutata, toate alaturarile incarcate de dorinta a corpurilor frematande, orice privire ce’mi sopteste cuvinte de preaslavire, imi garanteaza mie, regina lui, gravurile de devotament, dragoste inumana si radicala, sculptate pe fiecare molecula a corpului si spiritului meu.

Da, sunt perfect fericita. Mi’am jucat miza cea mare in jocul vietii si’am castigat tot ce se putea obtine: iubirea lui.

renastere in denaturare.

Ma intorc de fiecare data cu sufletul descompus, zdrobit de’o vina sinistra care creste mereu ca un germen destructiv in adancul organic, ciopartindu’ma pe dinauntru.

Raman langa usa deschisa de la baie, fara a indrazni insa sa pasesc inauntru. Stiu foarte bine ca imi voi zari imediat chipul in oglinda; si chipul asta nu mai este al casei, ci doar o privire renegata. Ma dezbrac de exterior si’apoi imi descojesc in mod barbar toate amintirile. Inevitabil lacrimile’mi inunda vederea, imbalsamandu’mi noul corp cu aroma de pelin; obligativitatea asta de a renunta la unicele momente fericite din viata mea, o resimt ca pe’un foc de pusca oprindu’se in mine. La picioarele mele, scurgandu’se navalnic, se descompun incet culorile ce’au parasit imaginile care’mi acopereau trupul. Am invatat sa nu mai simt senzatia de lesin si extenuarea ce’mi razbat fiinta.

Zatul de cafea incerc sa’l indulcesc in zadar cu miere, si’apoi ma manjesc cu el pe fata, sa’mi smulg stratul de piele ce poarta urmele culpabilitatii. De fiecare data se intampla la fel, si nu ma abat nicio clipa de la asa-zisul program de purificare. Am invatat sa renunt, sa masacrez momentele, sa cedez bucati din mine. N’am nici trecut nici viitor; traiesc doar clipa de fata. Viata e croita prost, o resimt ca pe’o rochie care cand e prea stramta, cand prea larga..

Ramane insa un loc in care mi’e cu neputinta sa patrund, acolo unde faptele mele exterioare sunt percepute precum unghiile ce zgarie peretii. Ecoul lor il sting cu un somnifer si’apoi adorm in miros de formol.

Ma’ntorc acasa pentru ca nu as putea supravietui fara sa fiu iubita, si plec dincolo ca sa iubesc. Vreau sa iubesc intotdeauna; cred ca asta e motivul pentru care nu vreau sa mor.

iluzie a mortii.

Ce nod infect mi se blocheaza de’a lungul gatului,  inecandu’mi fortele? De’as putea macar sa ma opresc; dar picioarele’si continua drumul prin labirintul uman avand acum doar o singura tinta – acasa, acolo unde a fost cu adevarat acasa.

Din toata viata mea, nu mai vad de aseara decat noaptea asta de ieri. Totul a fost precum o lacrima curgand pe’un obraz palid, precum un asfintit repede stins. A fost o bucurie, ce’a trecut pe langa, cat sa’ntinzi mana dupa ea fara s’o prinzi.

Scarile trecutului, ce pastreaza si’acum pasii inocentei, le’am urcat pe nesimtite, in fuga exasperarii si usa am inchis’o tainic, sa nu deranjez cumva somnul mobilei parasite. Apoi m’am prabusit in fata oglinzii privindu’mi chipul cutremurat de spasmele cu greu inabusite. Plangeam tot ce n’am putut plange pe strada.

„Imi dai impresia unei aparitii preistorice. Frumusete primordiala ce practic n’a avut cum sa se descopere… pe’atunci nu existau oglinzi.” Daca sunt asa de extraordinara, cum de  poate prefera pe alta? Cum de’o poate duce in aceleasi locuri unde’am presarat iubirea noastra; s’o minta cu aceleasi cuvinte, acelasi suras si’aceleasi priviri; ia spune’mi, cu cat mi’ai vandut sufletul? L’ai dat pe nimic.

Poza lui, lipita pe suprafata rece’a oglinzii e rigida ca un carton. Chipul lui mi’e strain de’acum si amintirea lui, asa cum a fost candva, ascunsa intr’un colt al sufletului, se trasnforma incet intr’un cadavru. Sterg usor dedicatia de pe’un colt al pozei, dar tot ce’mi ramane pe degete e numai cenusa.

„Ce-ar fi sa mor electrocutat in bratele tale?”Se dizolva totul in mine, cand imi spunea pe nume. De la un timp incepeam sa cred ca daca intr’o zi m’ar striga altfel, chiar as fi crezut c’asa ma cheama.

Daca’i plecat, nu te mai intorci. Aici si lumina mi se pare rece si rea. Nu mai apartin nimanui, nici chiar trecutului. Inima mi’e seaca si goala, ca o punga aruncata intamplator la marginea unui drum.

Hai inapoi, o zi, o ora! Mi’as lipi teava inghetata de pieptul surescitat, sa’mi domolesc inima fierbinte si stupida, sa’mi spulber dorul tampit. M’as transforma intr’un sinucigas ce da totul pentru o clipa; ce zici?

cu ochii inchisi.

Am fost mereu precum fructul inca necopt, acrisor si proaspat, partial patruns de parfumul desavarsirii.

Ochii imi zambesc ca si atunci, de fapt ca intotdeauna, inecati intr’o miere otravitor de dulce. Se implinesc 3 zile de cand scrisoarea leneveste pe noptiera. Parca se si incrunta de la o vreme, impungand cu albul fara de pata si fad. Cateodata ma gasesc privind’o prelung, analizand’o admirativ de la departare. Odata m’am trezit chiar in mijlocul unui intreg proces de reconstructie. Intreaga mea fiinta ridica din temelii, pe peretii scorojiti de amintiri, un oras: cladiri inalte, asa de inalte ca depaseau dimensiunea restransa a camerii, strapungand tavanul; strazi zgomotoase, impaienjanite de jegul umanitatii, copaci lipsiti de seva primordiala a omului, si la capatul tuturor infectiilor, plicul meu. Hartie decorata cu un scris arcuit, usor aliniat spre dreapta, ce ma desemneaza pe mine ca fiind ultima destinatie, cel din urma popas asezat printre potecile de moarte, pe care le’a urmat orbeste. Tu i’ai dat viata si eu o omor.

Cine esti tu? Nu te stiu inca, dar te simt deja in sufletul meu. Din toata enigma asta am realizat de la inceput, de cand i’am observat existenta in cutia uitata si rigida,  un singur lucru. Ca’mi doresc ca tu sa fii expeditorul, oricare ai fi tu. Nu am avut curajul sa iti citesc scrisoarea pana acum. Te intrebi de ce? Pentru ca probabil as fi citit’o prea des. In strafundul abisului interior, in intunericul orb si fara de viata al sufletului meu a incoltit o singura idee, a carui radacini sapa aiurea spre infinit. Ideea ca mi’a scris un ideal. Si stiu ca nu am fost naiva cand le’am urmat lozinca aceea- „Fiti realisti, cereti imposibilul”.. nu’i asa?

regina noptii?

Isi gaseste mereu radacini in propria mea persoana, se lipeste fortat si’mi suge sufletul, ca in final sa ma fure de tot.

Ma nasc mereu alaturi de el in acelasi abis; un haos al intunericului originar, al infernului interior, al nediferentierii finale si al dezbinarii propriei persoane. O lupta impotriva unei goliciuni crude, carnale, aproape diabolice. Am cautat in mine ceva cu care sa ma imbrac, poate vreo farama dintr’un gand uitat sau macar un sentiment rontait candva, demult; insa trupul mi’e precum o bucata de portelan ce suna’a gol. Toate’mi sunt parasite adanc in craterele nesfarsite ale lunii, pe taramul neadevarului si al inchipuirii. In ciuda vointei mele imi preia mereu controlul si ma impinge in actul suprem al unirii mistice.

De ce il iubesc? Pentru ca simt ce iubesc.

Fiecare minut din viata lui efemera imi este inchinat. Devin ritmul batailor inimii lui, zambetul ce’i umple intregul. Traieste precum o umbra a persoanei mele, si eu traiesc in el. Sunt dorinte neimplinite, idei pornite din nimic, energii eliberate, o pregatire infinita pentru realitate. Drame, povesti de dragoste neimplinite, idealuri aduse in culmea realizarii, traume, minciuni derivate din realitate. Nucleul lor? Eu.

asi de inima.

Cat de oribil este sa constientizezi ca nu’ti esti numai propriul stapan, ci si al altora; ca daca’i vrea, ai obtine orice cuvant, pararere de rau, intrebari ,gesturi, orice ti’ar placea; totul, platind in schimb nimic. Ci doar o moneda fara acoperire, un fel de iluzie a prezentei tale ce’ti amageste irevocabil tinta. Si cat de groaznic este pentru mine acum, stiind ca nu ai lasat nimic in urma ta, sa’ti descifrez, sa’ti justific pentru pacea mea interioara fapta. Un alt joc de’al tau.. sa’ti spun drept ma obisnuisem, chiar incepeam sa’l astept emotionata pe urmatorul; insa niciun moment nu mi’am dorit sa fie asa de anevoios, si in niciun caz nu mi’am imaginat ca voi ajunge sa’mi joc rolul si’n cel din urma..

Sagetata de’un impuls aberant sar aproape infricosata, agatandu’ma in disperare de pervazul aburit al ferestrei si’mi lipesc intr’o miscare orizontala palma de geamul umed, creendu’mi o vizibilitate neclara. Insa strada tot goala’i. Realizand amagirea imi trantesc usor capul de fereastra si’l las sa alunece slabit…

-M’ai ascultat?

Imi  intoarc brusc privirea spre persoana de langa care tocmai am plecat fugind. Ma fixeaza doi ochi negri, in care’mi pot vedea infinitul. Chipul ii e naucit. Ezita.

-Pari pierduta in alta lume, intr’un alt joc al existentei…

Citesc clar din sufletul lui si’l simt cam pierdut. Aleg sa’l mint, cum am ales intotdeauna. Stiu ca vrea sa riposteze, sa ma contrazica, sa afle adevarul dar buzele’i raman pecetluite. I’e frica. Drept recompensa ma repezesc in fata lui si’ncerc sa’i zambesc. Ii ofer un suras fals, ce se stinge rapid daca nu’i sustinut de vointa si concentrare. El imi intoarce gestul, vizibil confuz, si’si reincepe prelegerea..despre ce? nici eu nu stiu.

El e V. si viata mi l’a adus in cale.

Cateodata imi place sa’l mai confund cu tine si l’as intreba ce l’a determinat s’aleaga sfarsitul, dar stiu prea bine ca  l’as ameti de tot.. asa ca te’ntreb tot pe tine, insa mereu in zadar. Uneori, viata mi se pare vrednica de trait oricum..oricand. Ti’as fi repetat cuvintele astea..

De’atunci tot incerc sa gasesc printre imaginile parasite’n podul mintii mele, prin cuferele pline de sentimente, printre replicile tale, lipite pe peretii scorojiti, regula jocului tau. Mi’e dificil, aproape imposibil as spune. La ce m’as putea astepta, stiind ca in episodul asta, cel din urma, ti’ai jucat cei mai pretiosi asi…

Totul ar fi putut fi altfel. Gandul asta ma obsedeaza si ma hartuieste; ca toate ar fi putut fi altfel sau s’ar fi putut sa nu fie deloc…

 

 

RE.

Orele curg pe pereti, tasnind anemic printr’o crapatura fara fund a tavanului. Canalul nesfarsit, manjit de infectia timpului, porneste din infinit si se varsa’n mine. Lipsa ta marcheaza in calendarul batut de ploaia gandurilor casuta infinit, eternitate, vesnicie – in fine, cum ti’o placea mai mult. Totul a ramas intact de cand ai parasit vechiul vis; peretii ne poarta secvente trecute, ferestrele privesc mereu acelasi apus inecat in tacere; poate singurul  detaliu schimbat din tabloul de odinioara sunt eu. Timpul a schimonosito pe fosta scumpa a ta, i’a pictat ochii si zambetul diferit. Nu’ti mai poarta amprenta, reflexia vie a prezentei tale. Clipele s’au scurs incet ,cu precizia sentimentelor expirate, printre pastilele din cutia pe care o deschid in fiecare dimineata. Un fel de antibiotice puternice, cu gramajul peste limita admisa – compusul chimic principal, singurul de fapt, amintiri concentrate, pisate. Ziua, pilula, un nou gust; sunt precum un copil, un copil cu probleme, din aceia pe care ii vedeam plimbandu’se singuri si abatuti pe carari pustiite – care reinvata sa mearga, sa vorbeasca, sa simta. Si’mi sting amareala, lasata de pastila ce se’agata violent de papile, cu dulceata chinuita de indoieli. Ma uit la poza ta, si nu te vad asa cum esti, ci cum erai. Acelasi tu, cu zambetul molipsitor de zaharisit, cu ochii injectati de nu stiu ce lumina divina si’mi aduc instantaneu aminte de acele  imbratisari congestionate de’o daruire infinita. Ti’am citit de’atatea ori scrisoare, fara insa sa pricep nimic; o fi din cauza emotiilor.

Revenind la luciditatea anterioara observ ca imi insiri si tu aceleasi banalitati ca orisicine;exact precum un amic trecator sau o vecina plecata de’o vesnicie intr’u colt de lume. Ma’ntrebi ce’am facut intre timp? Te’am iubit.

trasneste’n mine.

Pasiunile se descarca in aceeasi cadenta exaltata a inimii; imi lumineaza interiorul, ofera o vizibilitate oarba stropilor sangerii ce se preling de’a lungul plamanilor zbuciumandu’se inabusit. Se umfla nervos indepartand plasma arzatoare, vibrand iritabil coastele imobile. Pieptul se misca surescitat, rezonand necontenit, trezindu’se mereu in spasmele patimei.

Amintirile curg de nicaieri, dintr’o rana ramasa din urma torturii; se scurg.. precum o lava a viciului manjindu’mi puritatea pradata. Acide, ard tesutul simtamintelor; in urma lor, aburii iubirii, clocotul abtinerii si adierea austera a uitarii. Celule, deconectate de la realitate urla, striga dupa momente pietrificate in trecut. Imaginile alearga dezorientate in labirintul incrustatiilor craniene, se pierd in abisurile constiintei, se zdrobesc de peretii dorintelor si mor ..incinerate de vii. Cenusa lor pluteste, amestecandu’se irevocabil in esenta interna a trupului meu; scrijeleste fiecare muschi, injecteaza orice tendon, ataca fiecare nerv, profaneaza celulele si razbeste satanic pielea.

 

Rana plasata ostentativ intr’un colt de buza inca arde, parjolindu’se incet; resimt si’acum atingerile, muscatura trecuta. Inca zambesc gandindu’ma la acel nimic.

ultimul drum prin mine.

Cat de greu mi’a fost? Nu, n’am simtit nimic! Iti jur. Esti bun sa ma crezi? Nu m’am inecat in lacrimi asa cum ai fi crezut, asa cum obisnuiam sa reactionez, nu… de data asta te’am ascultat. Nu m’am tarit pe jos printre mortaciuni, precum un sclav al propriilor dorinte. Nu mi’am uitat sufletul in amintiri. Vreau sa stii ca nici nu am incercat sa’ti gust din nou aroma care de’altfel m’a urmarit si inca o face.. imi va da vreodata pace?! N’am urlat si nici n’am strigat de durere. Nu m’am pierdut in suferinta si nu m’am lasat torturata. Nu mi’am rupt parul si nici nu mi’am scrijelit degetele. Corpul meu nu ti’a vomitat esenta. Nu ti’am prapadit amintirile fizice. Nu am incercat sa’ti dezgrop imaginea, sa o contrafac, sa’ti profanez duhul. N’am plecat nicaieri, n’am incercat sa ma ascund, sa uit si sa ma nasc din nou. N’am cerut ajutor, si nici n’am sperat ca voi scapa. Nu mi’am gasit nicicand ecoul. Am fost asa cum ai sperat? M’am ofilit si m’am stins incet. Viata mi s’a scurs treptat precum un mac rapus de vanturi; eram pregatita sa vin.

- Mi’e greu sa’ti vorbesc acum, pentru ultima oara. Ma simt patata stiind ca voi fugi, departe de’aici. Asta e prima si totodata ultima oara cand lacrimile iti ating tarana. Intaia oara cand simt cum o gheara imi strapunge interiorul, cum amintirile revin intr’un haos homicid. Urlu, te chem inapoi, imi zgarii chipul indurerat, imi cuprind trupul si sper sa nu ma irosesc. Corpul mi’e sleit si ochii mi se rotesc anemic. Te’ntreb neincetat.. ma mai iubesti tu oare?.. ma iubesti? Ma iubesti? Ma mai iubesti… sunt aici..aici..aici sunt.. Cum ai putea sa’mi raspunzi tu oare? Cum? -

 Amintirea ti’a pierit incet, pierzandu’si simbolurile nutritive. N’a mai reusit sa’si deschida niciodata ochii, sa vada lumina fericirii supreme, sa’si anunte viata. S’a prapadit pe nesimtite, dizolvandu’se in universul meu; si’ntrun final a fost extirpata inainte sa se desavarseasca, precum un fat avortat.